Acum zece ani, dar parcă ar fi fost ieri, am fost eleva acestui liceu, lucru de care sunt foarte mândră. Apreciez educaţia pe care am primit-o de la profesorii mei şi toate lucrurile bune pe care le-am învăţat de la dânşii. Şcoala aceasta a fost startul meu în viaţă, punctul de la care am pornit, pentru a-mi construi viitorul. M-am întors la acest liceu, ca profesor de limba franceză. Statutul meu din prezent îmi oferă posibilitatea de a cunoaşte liceul nu doar din perspectiva elevei de acum zece ani ci şi din cea de-a profesoarei din prezent. Un lucru a rămas constant de-a lungul anilor: liceul are profesori dăruiţi meseriei, cu bună pregătire de specialitate, capabili să creeze climatul emoţional necesar dezvoltării armonioase a parteneriatului profesor-elev, munca lor fiind de calitate, cu impact pozitiv. Elevii noştri obţin în fiecare an rezultate bune la olimpiade şi la diferite concursuri şcolare. Pregătirea pe care elevii o primesc în cadrul acestui liceu, e temeinică, constituind o rampă de lansare, indiferent de calea pe care o urmează; fie îşi continuă studiile în instituţii de învăţământ superior, fie se angajează pe piaţa muncii. În cei zece ani lucrurile au evoluat mult în acest liceu; şcoala noastră a fost modernizata, dispunând de un laborator de informatică conectat la Internet, camere de studiu şi recreere, cabinet de asistenţă psihopedagogică, consiliere şi orientare şcolară, sală modernă de sport, un centru de informare unde se desfăşoară diferite activităţi. Liceul nostru are diferite proiecte educaţionale, activităţi extracurriculare, au loc diferite cercuri ale elevilor, parteneriate şcolare şi proiecte de finanţare datorită cărora multe din cabinetele liceului au putut fi perfecţionate. Liceul este în plină dezvoltare, având un colectiv al cărui principal ţel este dorinţa de a atinge un nivel excelent, materializat prin munca depusă pentru atingerea idealurilor educaţionale.

Prof. Pavel Melinda(fost elev al şcolii)

Baza psihologică a influenţei este imitaţia. În copilărie imitaţia este cel mai puternic mijloc de socializare – cei mici iau exemplele, modelele din mediul apropiat, văd şi aud ce fac părinţii, fraţii, bunicii şi acţionează în conformitate cu aceste reglementări. Mai târziu, în şcoală apar alte influenţe – exemplu devine colegul de clasă, prietenul, dascălul. În adolescenţă ne orientăm spre alte exemple - modelele vieţii cotidiene – personaje din filme, din cărţi, artişti, sportivi. Pe măsură ce înaintăm în vârstă şi creştem în a gândi, a judeca, a decide, nu ne mai mulţumim cu fărâmături de trăsături pe care le regăsim într-un singur personaj, ci căutăm să atingem calităţi ideale... Influenţele, exemplele ne croiesc drumul cu sau fără voia noastră. „Nimic nu coboară mai adânc şi mai cu blândeţe în sufletul omului decât exemplul”, spunea J. Locke. Şi ce şansă uriaşă pentru evoluţia noastră în viaţă să întâlnim oameni adevăraţi, suflete generoase şi oneste! Da, aţi fost şansa noastră. Aţi fost şi sunteţi dascălii noştri, prin exemplele voastre ne-aţi învăţat să facem întotdeauna ceea ce afirmăm, să ne respectăm, dacă dorim să fim respectaţi, ne-aţi învăţat ce este omenia, fericirea, iertarea, prietenia, dragostea, succesul, integritatea, tactul, modestia şi bunul simţ. Vă mulţumim!

Prof Maior Laura (fost elev al şcolii)

Şcoala este o formă cu fond,mai întâi o clădire mai nouă sau mai veche,coridoare lungi şi drepte,sau întortocheate şi misterioase,săli cu mese,scaune şi eventual calculator. Dar şcoala este ceva mai mult, mai altfel decât alte clădiri, acest mai mult şi mai altfel face ca şcoala să fie un spaţiu viu,atrăgător şi să rămână mereu în amintire, iar cei patru ani de şcoală în Grupul Şcolar “Liviu Rebreanu” au însemnat pentru mine cei mai frumoşi ani de până acum, pentru că am plecat de aici cu multe amintiri frumoase… M-am dus la şcoală pentru că trebuia, mai apoi am descoperit ce bine mă simt în mijlocul unor persoane de vârsta mea,cu elanuri adolescentine, cu dorinţa de a face lumea mai bună şi poate că nu am reuşit să fac lumea mai bună,dar am învăţat lucruri pe care nu le puteam învăţa altundeva. Şcoala joacă un rol foarte important în educaţia copiilor,elevul îşi construieşte viaţa punând cărămidă peste cărămidă, iar dacă o cărămidă lipseşte, zidul se dărâmă foarte uşor,cărămida,în cazul nostru reprezintă educaţia primită de la profesorii care ne-au călăuzit printr-un univers complicat, dar seducător, care ne-au propus un model şi ne-au ajutat să-l descoperim. Au trecut trei ani de când am terminat liceul şi întâmplarea a făcut că m-am întors aici, dar nu ca elev, m-am întors ca profesor şi m-a primit acelaşi spaţiu călduros, curat, frumos,ocrotitor şi am venit înapoi în aceeaşi “familie ocrotitoare”. Mă simt onorată să predau în această unitate şcolară şi o să încerc să îi călăuzesc pe elevii mei aşa cum m-au călăuzit pe mine profesorii mei.

“Şcoala trebuie să te înveţe a fi propriul tău dascăl,cel mai bun şi cel mai aspru”

Nicolae Iorga

Bodo Andreea (fostă elevă a şcolii)

Au rămas undeva în urmă emoţiile cumplite pe care le-am îndurat atunci, în septembrie 2007, pe când păşeam într-o lume despre care ştiam şi nu ştiam ceva. O lume pe care am ajuns să o înţeleg cu adevărat şi în care am ajuns să trăiesc cu o imensă plăcere abia după ce au trecut ceva ani de la momentul în care am trecut pragul Grupului Şcolar “Liviu Rebreanu” din Bălan. La începutul fiecărui an şcolar am în continuare emoţii... Şi întrebări... Sunt tot multe... Şi speranţe... Şi...îndoieli.... Dar bucuria creşte cu fiecare an atunci când timid mai cumpăr un buchet de flori.... Căci această zi importantă care aduce reîntâlnirea cu ai mei colegi, cu profesorii, este cea care deschide încă un an în care ştiu că am să râd, am să mă joc, am să lucrez şi am să iubesc...Alt an mereu aducător de neprevăzut, de „perle”, de bucurie. Şi ştiu că, şi atunci când apar „nori” în viaţa mea, în această mică familie “şcoala”,vor străluci raze de soare care sunt în stare, de cele mai multe ori să alunge negura!

Darie-Laura (fostă elevă a şcolii)

Arta de a fi elev Păşind tiptil pe teritoriul altei lumi, acela unde visele se făuresc singure chiar în faţa noastră,intrăm plăpânzi şi debusolaţi în curtea unei clădiri imense ce ne va călăuzi paşii timp de atâţia ani. Aceasta era imaginea în care „şcolăreii” din amintirile noastre îndepărtate au intrat pentru prima oară în curtea şcolii şi apoi, fără îndrăzneală,în clasa unde au învăţat zi de zi atâtea lucruri noi şi toate acestea pentru a ne pregăti de viaţă. Încă de mici am început să studiem această „artă” de a fi elev. La început, fiecare dintre noi era buimac „cu mâinile la spate şi lacătul pe gură „,eram doar nişte ghiocei frumoşi şi nemişcaţi în băncile noastre vechi, pe care au studiat atâtea generaţii. Iar mai apoi creştem, începem să stăpânim această artă din ce în ce mai bine. Din păcate,în prezent unii abuzează de cunoaşterea ei,exagerează sau uită care este adevăratul său sens. Nimeni nu poate nega faptul că anii în care aţi fost elevi sunt de neuitat. Fie că aţi învăţat prea mult şi competiţia era vitală, fie că nu aţi învăţat deloc şi stresul de a vă prinde copiind era sufocant, fie aţi strâns prietenii ce s-au destrămat la plecarea în facultate sau fie că v-aţi ales tovarăşi de viaţă; perioada în care aţi fost elevi este una ce va străluci mereu undeva în adâncul amintirilor fiecăruia. Deşi îndepărtate acestea, nu veţi putea nega că atunci când pe lângă voi un şcolar trece voios spre şcoală,gândul îşi ia zborul către aceea perioadă de aur. Deşi ne dorim să fim mai mari, să plecăm la facultate acum încercăm,totuşi să tragem de timp, să mai fim încă o dată şi încă o data aceeaşi elevi, să avem aceeaşi îndrumători,să ne întâlnim zilnic cu aceeaşi „familie” numită clasă. Încercăm ca acestui lucru ce va deveni inevitabil o amintire, să nu-i dăm drumul în trecut,însă timpul îşi spune cuvântul…

Crăciun Roxana (fostă elevă a şcolii)

În România, chiar şi după 24 de ani de la schimbarea culturală în comportamentul organizaţional, munca în echipă şi solidaritatea între membrii unei echipe nu mai reprezintă doar concepte de management, sunt esenţiale. Munceşti. Dar asta nu-i tot, mai trebuie să munceşti şi împreună cu alţii! Nu doar alături de ei. Împreună cu ei! Iar de aici încep necazurile… Să iasă treaba repede şi bine şi, dacă se poate, toată lumea – de la director la femeia de serviciu – să fie mulţumită. Acesta ar fi idealul, realitatea e mult mai crudă… Majoritatea românilor se declară în favoarea muncii în echipă. Echipele sunt uneori singura soluţie pentru sarcinile complexe care necesită competenţe multiple, informaţii diverse şi multă muncă. Dar acest mod de lucru scote în evidenţă şi fenomene negative: conflictul, interdependenţa care reduce performanţa la nivelul celui mai slab coparticipant, tendinţa de diminuare a responsabilităţilor, lipsa de creativitate, conformismul şi banalitatea ideilor, timpul lung al deliberărilor. În teorie, munca în echipa ideală e nemaipomenită: “Munca în echipă presupune abilitatea de a lucra împreună pentru a împlini o viziune comună; abilitatea de direcţiona realizările individuale pentru a îndeplini obiectivele organizaţionale; combustibilul care permite oamenilor normali să obţină rezultate deosebite.” În realitate, relaţiile nu sunt atât de complexe şi se integrează şi spiritul competiţional: “majoritatea echipelor nu sunt echipe, ci doar colecţii de relaţii individuale sef-subordonat. Fiecare individ luptând cu ceilalţi pentru putere, prestigiu şi poziţie.” . Întotdeauna într-un mediu de muncă se îmbină doua aspecte: cel al sarcinilor de muncă şi cel de interrelaţionare. Se întâmplă chiar, de multe ori, ca în acele medii în care există o colaborare proastă între angajaţi şi o relaţionare deficitară, eficienţa muncii să fie afectată, chiar dacă oamenii sunt competenţi profesional. De aceea capacitatea ta de lucru în echipă este legată de felul în care reuşeşti să-ţi înţelegi colegii, să te faci înţeles şi să ajungi la un comun acord în colaborarea cu ei. Sarcinile de muncă din ziua de azi sunt mult prea complexe pentru a putea fii acoperite de o singură persoană. De aceea este nevoie de o echipă de oameni care să realizeze un întreg proiect. Spiritul de echipă se poate dezvolta în timp. Trebuie doar să ai răbdare şi să conştientizezi faptul că îţi este necesar. Pentru foarte mulţi dintre noi, a munci în echipă înseamnă a lucra în aceeaşi încăpere cu colegii de serviciu şi a face schimb de păreri şi sugestii în cadrul şedinţelor. Doar atât? Oare este cazul să ne redefinim conceptul de lucru în echipă? Sigur! A lucra în echipă presupune înainte de toate susţinere şi sprijin reciproc între membrii echipei. În orice activitate succesul este, de cele mai multe ori, rodul efortului comun, al muncii în grup. Se spune că victoriile sau înfrângerile nu se datorează în exclusivitate şefului, dar nici subalternilor, ci sunt rezultatul ambelor părţi. Realitatea ne demonstrează că nu e suficient ca un grup profesional să fie format doar din personalităţi puternice, competente şi cu experienţă. Dacă între acestea nu exista compatibilităţi, înţelegere reciprocă, viziuni şi motivaţii comune centrate pe acceptarea scopului propus, nu se pot obţine rezultate meritorii. Formal şi informal, majoritatea dintre noi petrecem cel puţin o parte din timpul nostru la serviciu în echipe. Ce se înţelege prin echipă? Un număr restrâns de persoane cu abilităţi complementare care urmăresc un scop, obiective de realizat şi o abordare comună, pentru care se consideră reciproc responsabile. În ceea ce priveşte componenţa echipelor, e necesar să existe o combinaţie de persoane cu abilităţi diferite şi caractere diferite. Dacă sunt prea asemănătoare, crearea de noi idei va fi limitată şi toată lumea va dori să joace aceleaşi roluri şi să îndeplinească aceleaşi sarcini. Este adevărat că mărimea echipei este importantă. Eu consider că noi cei de la această şcoală, încercăm şi reuşim (rezultatele o confirmă) să muncim în echipă. A fost extrem de greu … Cum a fost la început? Şcoala noastră înfiinţată în 1969, s-a aflat într-un oraş minier cu peste 15.000 de locuitori, dintre care 8.000 lucrau la mină. Ani şi ani de zile, am pregătit forţă de muncă pentru singura întreprindere existentă în oraş. Copii mulţi…cu probleme specifice zonelor miniere. După evenimentele din 1989, politica în domeniul mineritului s-a schimbat, s-au făcut dese restructurări, astfel că în 2006 mina să fie închisă şi pe bună dreptate ne-am temut că vor pleca elevii cu părinţii prin zonele de baştină ale acestora. Însă n-au plecat foarte mulţi, majoritatea fiind din Moldova, s-ar fi întors la sărăcie, munca pământului, aşa că au rămas, căutând de lucru prin străinătate: Ungaria, Italia, Spania. Acum ne confruntăm cu o altă problemă, copii singuri care se cresc unii pe alţii (peste 80 de cazuri numai la şcoala noastră pentru că au unul sau amândoi părinţii plecaţi). Dacă până în 1989, am fost finanţaţi de Ministerul Minelor şi bani s-au primit dar nu au fost bine gestionaţi, liceul nostru a rămas mult în urma altora, din acest motiv, am fost obligaţi să căutăm finanţare din afară. Acest lucru a necesitat urgent căutarea şi întocmirea unor proiecte cu finanţare nerambursabilă. Nu se putea de unul singur … Am ales să facem parte din echipă (nu am fost aleşi) să ne cunoaştem şi să formăm o unitate, ce ne-a permis să muncim eficient împreună. Primul pas a fost făcut… A urmat apoi informarea, căutarea de proiecte, ne-am dat seama că muncim cu toţii pentru a atinge un scop comun: îmbunătăţirea bazei materiale a şcolii, reabilitarea clădirilor, relaţionarea pe plan intern şi extern (parteneriate) toate având ca scop ridicarea calităţii învăţământului din unitatea noastră şi a prestigiului ei, acordând şanse egale fiecărui elev (stopând astfel plecarea lor la alte şcoli) Am învăţat pe parcurs că este foarte important să comunicăm, să dezbatem problemele, să cântărim fiecare propunere. Coeziunea echipei s-a format în timp (suntem probabil printre puţinele şcoli din România, unde cele două directoare împart acelaşi birou, nu din lipsă de spaţiu ci pentru că în permanenţă comunicăm, ştim ceea ce face una şi cealaltă(ne cunoaştem bine rolurile în echipă. Succesul nostru continuu depinde de idei inovatoare, iar mediul de lucru creat de noi contribuie la aceasta. Munca este împărţită, prin cooperare şi participare, echipa acţionează în vederea realizării obiectivelor sale. Suntem o echipă dinamică, deschisă, care munceşte mult, ne facem cunoscute realizările prin televiziunea locală, prin presa judeţeană, şedinţele şi lectoratele cu părinţii. Suntem optimişti, comunicăm bine, cooperăm, împărţim sarcinile, ne înţelegem, suntem punctuali, avem răbdare, ne respectăm reciproc, suntem sârguincioşi, sociabili, valorificăm oportunităţile. Dacă ani de zile am cerut şi nu ni s-a dat nici un sprijin, de la Inspectoratul Şcolar Judeţean de care aparţineam, de la Consiliul Local şi cel Judeţean (Bălanul întotdeauna a fost marginalizat şi încă este, parcă aici nu ar trăi tot copii(aşa că am învăţat să nu mai stăm cu mâna întinsă, să nu mai cerşim, ci prin muncă să obţinem ceea ce ne trebuie pentru a putea fi competitivi. Şi am reuşit! Rezultatele elevilor noştri arată că nu am muncit degeaba… Este uşor astăzi să fim daţi ca şi exemplu în faţa colegilor noştri şi să fie aduşi alţii în schimb de experienţă la noi… Când vine vorba de echipă, de atingerea unui obiectiv comun, nu mai contează rangul, nu mai primează orgoliul. Important este să lucrăm împreună. Pentru mine, echipa este foarte importantă, dar în aceeaşi măsură îmi este foarte clar că munca în echipă nu este pentru oricine sau pentru orice instituţie. Care e secretul muncii în echipă? Cea mai importantă este motivaţia. Dacă au un scop comun clar, în care să creadă şi care să îi entuziasmeze îndeajuns, oamenii se vor uni sub acelaşi “stindard”, chiar dacă au personalităţi sau caracteristici diferite. Dacă nu există destulă însufleţire în legătură cu obiectul de activitate, se poate şi altfel: mai mulţi bani sau mai multe recompense. Al doilea element care face echipa să “meargă” este gradul de satisfacţie personală a membrilor ei. În sfârşit, şi-au dat seama şi experţii în eficienţă, că o echipă va fi cu atât mai bună cu cât fiecare dintre membrii ei este mai fericit. Avem nevoie de prietenie, de înţelegere, de apreciere, de căldura sufletească…

Este meritul nostru că am reuşit să fim, O ECHIPĂ !

Director Prof. Roman Rodica