Oraşul de la poalele Hăşmaşului

Indiferent în ce anotimp te decizi să o vizitezi, localitatea Bălan este o oază de linişte şi recreere. La acest lucru contribuie din plin faptul că este înconjurată de o coroană de munţi şi păduri bogate, la poalele masivului Hăşmaşul Mare.

Bălanul este situat în perimetrul Nord-Estic al judeţului Harghita, în zona centrală a Carpaţilor Orientali, la poalele Hăşmaşului Mare, la o distanţă de 13km de la intersecţia din comuna Sândominic, pe D.N. 125 şi la distanţe aproximativ egale de Miercurea Ciuc şi Gheorgheni (42km). Oraşul Bălan se află situat la 760-840m deasupra nivelului mării.
Substratul geologic este alcătuit din: roci sedimentar-cristaline, andezite, calcare şi alte roci rezistente la eroziune. Pe aceste roci s-au format soluri brun–acide, fertilitatea însă este scăzută, improprie pentru culturile agricole şi propice pentru pădurile de molid care vegetează pe suprafeţe întinse într-un climat umed şi rece.
Relieful este tipic de munte, cu o configuraţie frământată, versanţi cu pante mari iar piscurile Tarcău, Vârful Ascuţit, Piatra Singuratică, Haşmasul Mare (1793m), Haşmasul Negru, Suhardul încununează cu dantele albe faldurile pădurilor de fag şi de molid.
Bălanul este străjuit de Hăşmaşul Mare, Hăşmaşul Mic şi Tarcău. Altitudinea variază de la 850m la nivelul oraşului, până la 1792m, în cel mai înalt punct al Masivului Hăşmaş. Acesta se numără printre unităţile montane cele mai frumoase din Carpaţii Orientali. Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăşte Oltul, atrage privirile din prima clipă. Timpul trece peste ei ca un fluviu, fără să-i poată clinti.
Clima de tip subalpin, temperat–continentală în care temperatura medie pe tot parcursul anului variază în jurul valorii de 7°C, iernile sunt lungi, ţin 6 luni, bogate în precipitaţii, temperatura medie iarna fiind între -20 şi -8°C, toamnele sunt lungi şi frumoase, verile scurte şi răcoroase (temperatura medie de 15ºC, cum în glumă spun secuii – vara cade-ntr-o joi), nebulozitate redusă, aer puternic ozonat, bogat în aerosoli şi ioni negativi.
În împrejurimile oraşului Bălan, sunt păduri de brad şi de molid. În proporţii mai reduse se mai întâlnesc: laricele , răchita roşie şi albă, scoruşul de munte.
O bogăţie a zonei o reprezintă prezenţa unei flore aparţinând zonei forestiere şi a subzonei pădurilor de răşinoase. Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin plante furajere, regi-unea având păşuni numeroase, cu unele specii caracteristice, chiar preţioase plante medicinale.
Ea este alcătuită din plante rare, declarate monumente ale naturii, cum ar fi floarea de colţ şi sângele voinicului, reprezen-tând simbolul iubitorilor de drumeţie. De aceea floarea de colţ este căutată şi culeasă uneori nechibzuit, fapt care duce la rărirea ei. Odinioară împodobea şi pajiştile de pe culmile domoale ale Bucegilor, Făgăraşilor etc., dar „vânată” sălbatic, a dispărut de pe aici. Azi o găsim doar pe stâncile de calcar, prin locuri înalte şi greu accesibile.
În zonă găsim ciuperci comestibile: hribi, gălbiori, roşcove, zbârciogi, diferite specii de Rusula dar şi fructe de pădure: zmeurul, afinul, merişorul, fragul.
Bogatele păduri adăpostesc ursul carpatin, râsul carpatin, cerbul carpatin, capra neagră, cocoşul de munte, fluturaşul de stâncă, păstrăvul de munte.
 Animalele ocrotite de lege care se găsesc în zonă sunt: ursul brun, capra neagră şi cerbul.
Zona reprezintă una dintre cele mai pitoreşti locuri carstice de al noi din ţară, care din 1995 se află sub ocrotire ca rezervaţie naturală, sub administraţia Consiliului Local Sândominic şi a Ocolului Silvic Izvorul Mureşului, conform Hotărârii nr.13 a Consiliului Judeţean Harghita, pe o suprafaţă de 800ha.
Oraşul Bălan, se întinde în valea îngustă săpată de Olt, pe o distanţă de aproximativ 3km, şi dintr-o aşezare cu câteva case, s-a dezvoltat un oraş.
În câteva locuri există izvoare cu apă minerală.
Până în anul 1968 Bălanul a aparţinut comunei Sândominic. Din cauza distanţei mici între cele două localităţi, istoria şi evoluţia lor, unele date geografice, economice şi demografice sunt comune până la declararea lui ca oraş. Localitatea nu are extravilan, acestea aparţin comunei Sândominic.
Istoricul localităţii se leagă de cel al descoperirii zăcământului de cupru şi al exploatării acestui zăcământ.
Tradiţia consemnează o poveste legată de această localitate, ce are ca personaj principal un păstor roman, pe nume Ioan Oprea, despre care se spune: "că îşi purta turma pe sub stâncile Hăşmaşului, în apropierea izvorului râului de leagăn şi suflet românesc - Oltul. El zăreşte, în înălţimea stâncilor, ceva strălucind în razele soarelui. Curios, dar şi cu un sentiment de frică în faţa misterului, începe să urce din stâncă în stâncă, ajutându-se cu tot ce întâlnea în cale. Aduse de vânt, într-o crăpătura a stâncilor şi-au făcut loc şi au prins viaţă seminţe de brad din care au crescut cu timpul doi brăduţi. Îi taie cu barda, pentru a-şi înlesni escaladarea. Dar nici aşa nu poate ajunge la comoară. Atunci, cu un efort deosebit, aruncă barda în sus, în stânca strălucitoare, desprinzând câţiva bulgari. Este lac de sudoare. Mâinile şi picioarele îi tremură de efort, de emoţie. A reuşit. Coboară. Culege cu grijă bulgării, îi bagă în desagă şi apoi, ca un om cinstit, cu frică de Dumnezeu, îi va preda oficialităţii Scaunului secuiesc Odorhei (fapt ce-i va fi reproşat mai apoi).
Păstorul Ion Oprea era român din Timafalva, sat de lângă Cristur, conform unor surse, iar Nemzeti Tarsalkodo (Societatea Naţională) din 1840 afirma că era din Beteşti, întâmplarea petrecându-se acum 200 de ani. Pentru această ispravă, printr-un decret, primeşte o răsplată viageră. Dar, în timp ce el era dus cu oile la munte, decretul îi este furat din casă, de nevasta lui Mihai Bucur, care îl vinde lui Toader Bârsan, ginerele lui Oprea. Acesta va încasa o perioada destul de lungă banii imperiali. Când Oprea îşi dă seama de înşelăciune şi vrea să ia măsuri radicale împotriva vinovatului, Bârsan dispare în lume. In anii 1835-1836, după ce-si vinde toată averea ca să strângă bani de drum, Oprea pleacă la Viena să se plângă stăpânirii, cerând dreptate şi banii ce i se cuvin. Nu primeşte nimic. Moare în cea mai neagră mizerie, visându-şi comoara găsita de el.
Exploatarea sistematică a zăcământului cuprifer şi deschiderea de galerii în adâncime s-a făcut abia în anul 1803, când Tezaurariatul minier din Viena a preluat teritoriul minei, încheind în anul 1807 un contract cu comuna Sandominic şi proprietarii de pământ şi păduri din localitate, prin care s-au asigurat terenuri necesare minei, precum şi manganul, obţinut din materialul lemnos aflat în apropiere, necesar prelucrării primare a materialului extras pe scară tot mai mare. In anul 1811 a fost terminată construcţia primei forje, astfel că s-a putut începe activitatea de topire a minereului de cupru. Până în anul 1825 s-au produs anual câte 185,2 quintale de cupru, cantitate care însă, prin vânzare, nu acoperea marile cheltuieli de producţie. Tezaurariatul minier a suportat deficitul de cca. 3000 florini anual. Pentru acest motiv se hotărăşte privatizarea minei. Şi astfel, în anul 1825, familia negustorului armean din Gheorgheni, Zakarias, cumpără pentru suma de 5000 florini mina de cupru din Bălan.
Cuprul produs la Bălan, având puritate deosebită, se bucura de renume atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Ţara Românească.
Bălanul s-a constituit ca aşezare nouă exclusiv din lucrătorii şi funcţionarii de la mină, începând din anul 1818. În 1846 trăiau aici 169 familii. Asistenta medicală era asigurată de un medic retribuit de proprietarii minei împreună cu minerii care aveau un fond de asigurare în lada frăţiei minerilor.
Pe parcursul anilor, mina de cupru a avut mai mulţi proprietari, cunoscând perioade de dezvoltare şi de stagnare, istoria sa identificându-se până la această dată cu istoria oraşului. Transformările produse în activitatea minei, în ultimii 50 de ani, atrag creşterea numerică a populaţiei, iar în 1968 mica localitate este declarată oraş.