„Tuturor minerilor (actuali şi foşti) români şi secui din Harghita”
„Bălanul s-a născut din comoara zăcământului de cupru şi riscă să moară fără cupru. Aşa cum au murit şi Ionu’ lu’ Oprea, şi Simina, şi Toader Bârsan, şi popa Neculai, şi Palli Bacsi, şi judele sătesc Palfi, şi atâţea, atâţea alţii” – spune autorul în Argumentul cărţii. 
Plecând de la legenda lui Ionu’ lu’ Oprea, descoperitorul „strugurelui de aur”, „Muntele Bălai” a lui Mihai Constantinescu (Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe) nu este doar un roman despre începuturile mineritului în Bălan şi a descoperirii zăcămintelor de cupru, ci depăşeşte acest cadru. Destinele românilor şi secuilor dintr-un sat din Scaunul Secuiesc Odorhei – Timaru – durerile, dramele şi greutăţile lor, relaţia dintre ei, pe fondul prezentării trăsăturilor satelor de acum peste 200 de ani din această zonă, sunt surprinse de autorul implicat, care nu stă deoparte, şi care pedepseşte abaterile de la regulile morale şi legale, săvârşite de anumite personaje.   Limbajul, presărat cu regionalisme şi arhaisme specifice perioadei şi zonei, denotă o documentare intensă din partea autorului, dar şi o cunoaştere a realităţilor din această zonă. 
Suferinţele şi trăirile lui Ionu’ lu’ Oprea, din momentul descoperirii „strugurelui de aur” pe muntele Bălai şi până la moarte, cauzate de faptul că nu a reuşit niciodată să se bucure de pe urma acestei descoperiri, sunt completate cu descrieri interesante privitoare la modul şi uneltele folosite în minerit în aceea perioadă, la accidentele mortale din exploatări. La fel de interesante sunt şi reacţiile ţăranilor din satul Timaru, români şi maghiari, când li s-a citit Patenta împăratului Iosif al II-lea prin care se desfiinţa iobăgia, „ceea ce înseamnă că Horia şi ceilalţi nu au murit degeaba”.
Un accent deosebit este pus şi pe buna convieţuire a românilor şi secuilor de pe aceste meleaguri, solidari în faţa greutăţilor, fără conflicte ieftine şi polemici inutile. Lucru care ar trebui să le dea de gândit şi actualilor lideri locali...
La sfârşitul lecturii, impresia pe care ne-o lasă este, de altfel, şi morala pe care ne-o sugerează autorul: muntele îşi cere şi şi-a luat de-a lungul timpului tributul suprem. Nimic nu este gratuit, iar natura, pământul rănit şi ciuntit cere sacrificii. Preţ pe care ortacii erau şi sunt conştienţi că mai devreme sau mai târziu îl vor plăti, cel puţin o parte dintre ei. De altfel, la intrarea în mină, minerii ştiu că intră, însă doar speră să mai iasă.
Povestea vine şi ca un argument asupra importanţei deosebite acordate acestor zăcăminte încă de la descoperirea lor, în contrast cu situaţia actuală, când mineritul „a încetat aproape în toată ţara, din motive neînţelese de oamenii simpli, truditori ai galeriilor subterane”, după cum afirma autorul în Argument.
Mihai Constantinescu dedică cartea de faţă „Tuturor minerilor (actuali şi foşti) români şi secui din Harghita”. O lectură interesantă pentru cei de azi despre cei de ieri, mineri şi ţărani, români şi secui, din Harghita şi nu numai.